Lecția de zbor

Le auzisem de dimineață, devreme, vorbind. Mă întorceam de la o întâlnire cu prietenii mei motani și le-am auzit ciripind.

-Astăzi reluăm lecțiile de zbor, spuse una. S-au oprit ploile, iar puii trebuie să mai iasă din cuib.

-Dar pisicile, cine stă de pază la pisici? Întreba alta.

-Mă ocup eu, răspunse prima vrăbiuță foarte sigură pe ea. Începem cursurile în jurul prânzului, când pisicile dorm leneșe.

Vrabiutele

Hmmmm… mi-am zis eu mulțumit. Nu toate pisicile dorm ziua. Eu, unul, nici măcar nu am nevoie de atâta somn. La balconul de deasupra apartamentului nostru de la Piatra Neamț, ascunse de vița de vie, erau mai multe cuiburi de vrăbiuțe. Știam foarte bine că sunt acolo pentru că, atunci când mă întorc dimineața obosit, ele ciripesc nevoie mare de îți sparg urechile. Sunt grase si arogante, sincer să fiu. Toată lumea le hrănește, dar sunt lacome și mai fură din mâncarea pe care bunicul o pune afară pentru mine, Riki și prietenii mei mustacioși din cartier. Uneori sar din loc în loc și râd de mine când încerc să le prind… îmi zboară pur și simplu pe sub ghiare… Sunt rapide vrabiuțele astea, deși sunt grase…

În cartier locuiesc și câțiva cucuștiuci. Și ei au crezut că sunt un mototol de motan și m-au luat în râs, zburându-mi pe sub nas. Nu că vreau să mă laud, dar penele lor au zburat apoi prin balconul nostru.

Le-am lăsat pe vrăbiuțe să-și facă planuri de școală de zbor în continuare și m-am dus acasă. Bunica mi-a deschis imediat ușa, mi-a dat o conservă întreagă de mâncare pentru pisici și un batonaș moale de-al lui Riki. Îmi plac foarte tare așa că bunica îmi dă și mie câte unul. Uneori le mai fur și pe ale lui Riki pentru că lui îi place să le păzească… Asta e, mie îmi place să le mănânc.

După ce mi-am pus burta la cale, m-am culcat, nu înainte să-l rog pe Riki să mă trezească înainte de prânz.

-De ce? m-a întrebat cățelul curios.

-Am o treabă, am răspuns eu și m-am apucat de tors.

Am dormit bine, visând vrăbiuțele care învață să zboare. Era cât pe ce să nu mă dau jos din pat când a venit Riki să mă trezească, dar am ieșit din casă și m-am ascuns într-o tufă de trandafiri. Așa cum plănuiseră, vrăbiuțele erau în plină lecție de zbor. Aveau cu ele vreo cinci puiandri, guralivi și împănați… v-am spus că ele ne fură mâncarea… așadar uite unde se duceau bobițele noastre, în burta guralivilor ăstora.

Am stat la pândă vreo jumătate de oră. Vrăbiile zburau în grup, în jurul puiandrilor și se opreau din copac în copac. Făceau o zarvă de nedescris, dar de data aceasta nu mă deranja. Am așteptat răbdător ca vrăbiile mari să le ceară puiandrilor să zboare singuri între de copaci. Când au pornit ei, am țâșnit și eu. Mai repede ca fulgerul. Haaaaațț! Am pus laba pe unul.

-Ciiiiiriiiiiiiiiiiiip! Am auzit în urma mea.

Am tulit-o pe balcon iute ca săgeata. Trebuia să ies din scenă cât mai rapid. Dacă se adună în stol, vrăbiuțele sunt foarte rele și îți fură prada. M-am oprit pe pervaz, cu puiandrul în gură și mă uitam la vrăbiile care țipau în stradă.

Cine mai râde acum de mine și spune că sunt un motan mototol, ha? Am spus în sinea mea și m-am ascuns sub niște scaune să-mi savurez prada. Nici nu m-am așezat bine la masă, că-l aud pe Riki lătrând isteric:

-Thoooomaaaaas!!! Lasă puiul în pace! Thoooomaaaasss! Motan ucigaș ce ești! Lasă puiul că te spun bunicii!

L-am scuipat pe Riki și mi-am acoperit prada cu laba.

-Pleacă de aici, i-am strigat, nu e treaba ta. E între mine și vrăbiile astea care și-au bătut joc de mine toată primăvara și m-au numit motan mototol.

Riki lătra în continuare foarte supărat.

-Da, Thomas, am înțeles, dar ai mâncat până acum vreo cinci cucuștiuci și patru vrăbii. De fiecare dată, mi-ai spus că ai vrut să te răzbuni. Pe acesta de ce l-ai vânat, ha? De aia mi-ai spus tu să te trezesc înainte de prânz? Mă și întrebam eu ce treabă ai tu astăzi. Crezi că ești singurul care știe să pândească? De cum te-ai trezit, m-am luat după tine și te-au urmărit. Lasă pasărea că strig la bunica.

Să las pasărea? Nici nu mă gândeam. Era prada mea. Până la urmă nu-i datoram lui Riki nici o explicație. Pisicile vânează păsări, asta știe toată lumea. Ce dacă mie îmi dă bunica de mâncare? Treaba mea cu ce mă ospătez între mese. Dar Riki s-a ținut de cuvânt și a strigat-o pe bunica, care a venit în grabă pe balcon și m-a văzut cu pasărea sub labă.

-Eeeeeeeeeeee! Thomaaaaaas! Motan ucigaș care ești! Încă unul? A strigat ea la mine și a pus mâna pe o coadă de mătură. Eu mi-am acoperit prada cu lăbile.

-E al meu! Am miorlăit la bunica.

-Dă-i drumul! A strigat ea și m-a luat la alergat cu coada de mătură. Lasă-l să se întoarcă la mama lui. Nu vezi cum îl caută vrăbiuțele?

Nu, nu le auzeam și nu vedeam nimic pentru că după ce vânez nu mai aud nimic. Bunica alerga după mine, iar eu săream cu puiandrul în gură, ținându-l de pene. Era atât de gras că l-am scăpat din gură. N-am mai apucat să-l prind că a trebuit să mă feresc de mătura bunicii. Prada era acum a ei… l-a luat în mână, a ieșit cu el în curte și l-a pus pe pervaz. În câteva clipe vrăbiuțele au coborât din copaci și l-au luat de acole. Ele țipau, puiandrul țipa, bunica țipa în continuare la mine, iar Riki lătra. Ce tărăboi pentru o vrabie!!! Eram foarte supărat, dar măcam scăpasem de mătura bunicii. După vreo câteva minute, bunica se calmase, iar eu m-am dus la ea, mi-am luat fața de nevinovat și am spus:

-Mrrraaaaau! Vreau acadele de căței.

Bunica mi-a dat chiar două, m-a mai certat un pic, iar eu am adormit la loc visând de data asta cucuștiuci.

 

Post scris de Thomas

Thomas este prietenul lui Riki din cartea Aventurile lui Riki, de Ana Maria Florea Harrison, nominalizată la categoria Cea mai bună carte pentru copii la Gala Bun de Tipar-2014.

Alături de Thomas, pe acest blog scriu frații lui – Riki, Pici, Bobi și mama lor – Ana.

Poți comanda aici cartea Aventurile lui Riki in versiune bilingvă română-                                                                             franceză.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *