Nebuna nu sunt eu – poveste cu și despre adulți

M-a oprit pe stradă să mă întrebe:

-Al tău e câinele acela negru din fundul străzii? Acela care latră?

Deja mă enervasem. Era tipul înalt care locuiește trei case mai încolo și despre care vecinii spun că otrăvește câini și spală strada cu detergent nu cumva să calce fetițele lui prin mizerie. Nu e vreun moș bătrân, e un tip de vreo 40 – 45 de ani.

-La mine sunt trei câini mici și negri, am răspuns. Despre care vorbim aici?

-E unul… unul care latră mereu noaptea. Până la 3 dimineața, zice el.

Hmmmmm…. Vorbește cu siguranță de Bobi care a rămas câteva nopți afară cu Meg. Cățelușa nu are voie în casă pentru că e pui, face mereu pipi. Asta nu înseamnă că nu a dormit mai mult în casă decât afară din cauza ploilor din ultimele trei săptămâni. Dar de când nu a mai ploat noaptea, Meg doarme afară. Dacă nu stă cu Bobi, plânge… așa că Bobi, dădaca ei, a dormit câteva nopți afară, în curte. Pe sărite din cauza ploilor.

Bobi-Riki&Friends

Bobi are un lătrat ascuțit, isteric și enervant. Poate să latre ca un nebun, însă prima enervată sunt eu, așa că intervin să-l fac să tacă. Dar știți cum e? Ca și cu bebelușii… părinții au mai multă rezistență la urlatul propriului plod așa că e foarte posibil să nu sar destul de devreme să-l opresc din lătrat.

V-ar trece prin cap să otrăviți bebelușul vecinilor pentru că plânge?

Dar vă întreb: v-ar trece prin cap să otrăviți bebelușul vecinilor pentru că plânge? Și să spunem că v-ar trece lucruri oribile prin cap. V-ați furișa în casa vecinului să-i puneți otravă în sticla de lapte?

-Cum latră mereu noaptea? Întreb. Astă noapte, de exemplu, a dormit în casă.

-A, poate astă noapte nu, dar în restul nopților da, continuă vecinul. Ce putem face să nu mai latre?

Are acea atitudine pasiv agresivă de om care spune că e civilizat și vrea să rezolve o problemă. Dar de fapt el vrea în primul rând să ți-o dea peste ochi. Dacă vrei să rezolvi o problemă, nu spui că Bobi latră în fiecare noapte până la 3 dimineața în ultima săptămână, când el a dormit doar vreo 3 nopți afară… iar eu, care lucrez noaptea mult, aud dacă da sau ba. Deci asta cu „în fiecare noapte” este o exagerare.

-Ok, spun trăgând aer în piept. Voi rezolva să nu mai latre.

Sunt foarte enervată și speriată. Vecinul – suspectul numărul unu în orăvirea lui Băiatu, un câine roșcat de peste drum, îmi reproșează că Bobi latră noaptea. Mi-e groază… În timp ce mă gândesc la toate astea, mă chinui să prind un porumbel cu un picior rănit, ascuns sub o mașină. Nu reușesc… plec către casă și-l văd pe vecin în continuare pe stradă. Mă duc la el hotărâtă:

-Uite, am înțeles că Bobi te-a deranjat că latră, dar eu am auzit despre tine că otrăvești câini pe stradă.

Omul se holbează la mine.

-Cine ți-a spus? Întreabă el deranjat.

-Vecinii, nu contează care vecini, răspund eu.

-Păi e o calomnie și îi pot da în judecată pentru asta.

În sinea mea mă umflă râsul în două cu enervarea. Și văd cazul de calomnie pe la tribunal.

-Bine, dar cum îl probezi? Că eu nu îți voi spune cine sunt. Îți voi spune doar că jumătate din stradă mi-a repetat acest lucru. Mi-au spus că te suspectează că ai omorât câinele roșcat, că ai amenințat câinele vecinei din curtea ta, pe Molda, că femeii îi e frică nu cumva să i-o otrăvești. Mi s-a spus că ai aruncat cu pantoful în câinele care stă gard în gard cu tine.

By the way, Lola, cea din gard în gard cu el, e un câine mic și drăgălaș. Nu îmi amintesc de ce mi-a spus jumate de stradă că a aruncat omul cu pantoful, dar aceiași vecini mi-au zis că și-a cerut pantoful înapoi amenințând din nou cu judecata sau ceva de genul asta dacă nu-l primește. Vă asigur că e vorba de jumate de stradă care repeta acuzațiile.

-Cine ți-a spus? Insistă el. Acestea sunt calomnii. Cu vecina mea am o problemă de igienă…

-Da, am auzit că speli curtea și strada cu detergent. Și nu numai că am auzit, dar am văzut eu detergent pe stradă în fața curții tale. Trebuie să știi că spălarea drumului cu substanțe chimice e ilegală și poți fi amendat.

-Nu e adevărat! Se apără omul. Nu spăl cu detergent, spăl cu apă să fie curat. Eu am camere de luat vederi peste tot și se poate vedea pe camere dacă eu am spălat cu detergent.

-Păi poate le-ai închis în ziua aceea, replic bățoasă. Nu îmi poți spune mie că nu a fost detergent în fața casei tale pentru că am văzut cu ochii mei.

Conversația continuă pe același ton. Eu știu că Bobi a lătrat,  dar știu că îmi e frică nu cumva să-l otrăvească dacă va mai deranja de acum încolo, deși voi fi și mai atentă.

-Ok, am înțeles, te calomniază vecinii. Eu vroiam doar să spun că este aproape de votul final noua lege privind violența față de animale care sporește pedepsele până la 7 ani închisoare. Și că tu, fiind suspect că omori animale, m-am gândit că e bine să știi.

-Eu sunt de acord cu legea, răspunde vecinul, am și eu animale, dar nu aici. Am animale de rasă… Știu ce înseamnă să plângi după un animal.

Un porumbel rănit e treaba pisicilor

Pe mine mă lasă rece rasa animalului, sinceră să fiu. Sunt convinsă că, deși în cazul lui Băiatu nu sunt probe, amenințările față de Molda și aruncatul pantofului în Lola sunt probate. El a făcut-o. La fel este si obsesia omului de a spăla strada cu detergent, nu cumva să calce fetițele lui în urină de câine.

-Ok, continui discuția. Să revenim… ești calomniat și nu știi de unde vine. Tu ești suspectul numărul 1 în otrăvirea în chinuri a lui Băiatu, iar tipul pe care îl vezi acum așezat peste drum la umbră, e suspectul numărul 2. El l-a bătut de mai multe ori pe Băiatu. A bătut-o și pe Mishka… Despre voi doi, jumate de stradă spune aceleași lucruri. Eu promit să fiu mai atentă la lătratul lui Bobi și înțeleg că nu trebuie să fiu ingrijorată din partea ta că l-ai putea otrăvi… Te las acum, am treabă și vreau să prind un porumbel lovit. Îl vezi? E sub mașina aia, nu stă să-l iau.

Omul se uite la mașină, se uită la mine și îmi spune zâmbind:

-Ei, dar fără îndoială că va fi luat de acolo, aici, la subsolul casei ăsteia sunt foarte multe pisici.

Mă uit la el îngrozită în sinea mea de propria-i incoerență în afișarea atașamentului față de animale.

-Sunt sigură că așa se poate rezolva situația, dar nu cred că porumbelul și-o dorește…

Stau așa și mă gândesc ce fel de individ trebuie să fii să-mi spui o treabă ca asta. Sigur că natura funcționează fix așa cum spunea el, dar dacă eu trec pe lângă un porumbel rănit, primul lucru care îmi răsare în cap nu e că pot să trec fără să clipesc, problema va fi rezolvată de pisici. E un conflict emoțional în mine. Vecinul îmi zice apoi ca și cum ar fi găsit ideea cea mai tare din lume. În afară de aia cu pisicile:

-Știi, cum ești tu jurnalistă, ai putea suna la Animal Rescue să vină să-l ia.

Really? Omul asta e pe bune?

-Aș putea suna și am sunat de n ori în diverse locuri și în diverse circumstanțe, dar acum am un deadline, trebuie să montez un interviu și între a suna la Animal Rescue (nu există așa aceva, există diverse organizații și Poliția Animalelor, n.a.) și a respecta deadline-ul, va trebui să-mi fac treaba de job. Și dacă porumbelul va vrea să iasă de sub mașină când termin și nu e mâncat de pisici, îl voi lua la mine acasă.

Spălatul străzii cu detergent înseamnă Tulburare Obsesiv Compulsivă – TOC

Ne-am luat la revedere, el convins că a rezolvat cu Bobi care „latră în fiecare noapte”, eu puțin mai liniștită că în cazul în care el e criminalul lui Băiatu, știe că strada îl are la ochi. Poate că nu e. Poate că e doar un tip impulsiv care se enervează pe câte unul care latră și își face nevoile pe stradă. Poate că e doar un tip obsedat de curățenie și atât. Poate că e doar un vecin care enervează alți vecini, dar nu are stofă de killer.

Obsesia asta a curățeniei nu se rezolvă cu o discuție despre cât de tare latră Bobi, e o chestiune serioasă care face pe cei ce o au să sufere foarte tare. Pe oricare altă stradă în afara celei curățate, poți călca într-un rest de pipi, vomă, bacterie, virus, caca, gumă, mâncare… etc. Strada trebuie ținută curată, e adevărat, dar există o limită între curățenie și obsesie. Iar obsesia se tratează la psihiatru.

Însă… așa cum i-am spus și lui, rândurile de mai sus fiind doar un rezumat, această planetă nu aparține doar oamenilor. Pe aceasta planeta traiesc mii și mii de alte specii și nici una dintre ele nu a cauzat mai mult rău Pământului în 200 de ani, cât au trecut de la Revoluția Industrială a umanității, decât noi. Noi, oamenii trebuie să reînvățăm să traim în aceeași lume cu animalele. Câinii latră, pisicile zgârie, porumbeii se găinățează, șerpii mușcă, caprele rod scoarță de copac etc.

 

Nu, nu trebuie să lăsăm ca animalele de companie să ne facă viața un calvar, dar nici noi nu trebuie să facem un calvar viața vecinilor care au animale de companie. Nimic nu e perfect pe lumea asta. Băiatu ieșea din curtea lui și lătra la trecători. Uneori îmi era frică nu cumva să mă muște pentru că îi ura pe câinii mei, dar nu mi-a dat prin cap să-l otrăvesc. Mi-a dat prin cap că un vecin o va face. Și a făcut-o.

Nu, otrava de șobolani nu se dă pe stradă pentru că animalul care o va mânca, va muri în chinuri. Iar tu, dacă faci asta, dacă omori un animal în chinuri, esti, dragă omule, un psihopat. Adică ești o formă de viață care nu-și găsește locul nici printre oameni, nici printre animale. Ești detestabil și distrugi în jurul tău. Nu servești planetei cu nimic și nici ea nu are de ce să te suporte pe tine.

Planeta nu este doar a oamenilor

Da, lătraul lui Bobi e ascuțit, dar ferește mai multe case de hoți dacă, rarisim, Bobi stă afară noaptea. Și Mishka la fel.  Și Molda. Și Lola… sunt paznici zi și noapte aici și uneori latră. Și ne enervează, dar cumva nervii aștia ar cam trebui să ne treacă pentru un simplu motiv: și ei au voie să existe și să se exprime. Exact, să se exprime. Chiar dacă ne enervează. Foarte des aud motani bătându-se. Scot un sunet îngrozitor, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să le pun otravă să se potolească naibii o dată. Pentru același motiv: au voie să existe.

În parc e plin de oameni cărora le e frică de câini. De mame care își țin pruncii departe de orice suflet patruped. Le înțeleg că le e frică și nu știu la ce servesc câinii ăștia… de ce ar fi bine să știe să interacționeze cu ei. Or mușca? N-or mușca? Îmi învăț nepoțelele și merg în școli să citesc și să vorbesc despre fix același lucru, comunicarea non verbală, comunicarea cu animalele. Ce vrea să zică un lătrat? Ce vrea să zică o anumită poziție a corpului? Oare chiar te va mușca? Și dacă nu te mușcă, o fi bine să pui mâna pe el? Eu cred că e foarte bine. Animalele au un fel de-a iubi simplu, robust și adevărat.

De ce nu ai grijă de copii?

Multă lume, inclusiv oameni care țin la mine, spune mai în glumă mai în serios că sunt nebună de legată că strâng animale. De câte ori adun câte un amărât, sunt întrebată fără greș: „Dar cu ăsta ce mai faci?”, „Tu ai luat-o razna?”, „Doar nu ai de gând să îl ții..”, „Unde naiba l-a mai găsit?”, „Tu chiar nu ai ce face?” etc. Rarisim s-au găsit oameni care mi-au dat o mână de ajutor și pe aceia nu îi voi uita niciodată…

Mulți ani m-am apărat de toate glumele nesărate, dar acum mi s-a luat. Mi-a sărit țandăra. NU, NEBUNA NU SUNT EU. Eu doar ma amarasc cand văd suferință la toate speciile. Așa cum întind mâna unui om și-l poftesc în casă să-i dau de mâncare, așa poftesc și un animal. Vedeți, aș lua toți copiii amărâți acasă, dar nu e așa simplu să iei un copil de pe stradă chiar dacă e al nimănui. În momentul în care o faci, statul insipid și dezinteresat se interesează. Atunci vrea să te treacă prin toate chinurile pentru că ai luat acasă un amărât care nu e al tău. N-ai casă proprietate? Eheee, nu ești apt să ții un copil în plasament. N-ai job stabil, adică ești freelancer ca mine? Păi ce stabilitate oferi copilului? Și uite așa oamenii miloși ca mine adună suferinzii de care nu se ocupă nimeni. Și nebuni sunt cei care îi aruncă în voia sorții, nebuni și ticăloși sunt cei care nu își castrează câinele sau cățeaua și când apar pui, îi iau neînțărcați de la sânul mamei și-i aruncă pe drum. Șă-i ia altcineva… să se descurce. De fapt, să moară de foame, frig, bătuți, călcați de mașini sau schingiuiți de tot felul de monști cu două picioare. Nu, nebuna nu sunt eu.

 

Post scris de Ana

Ana este jurnalistă și scriitoare, autoarea cărții de copii  Aventurile lui Riki, nominalizată la categoria Cea mai bună carte pentru copii la Gala Bun de Tipar-2014, principala competiție literara a industriei românești de carte. 

Alături de Ana, pe acest blog mai scriu cățeii Riki, Pici, Bobi și motanul Thomas.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *