Nu-mi mai place să scriu

Riki&Friends

Poveste pentru oameni mari, nu pentru copii, scrisă de Ana

Nu-mi mai place nu că nu-mi mai place, ci pentru că de câte ori mă apuc de scris mă întreb de ce naiba o fac. Odată îmi plăcea să scriu pur și simplu. Fără explicații… îmi plăcea să scriu povești, să înventez sau să povestesc întâmplări reale. Dar, de când am publicat a doua carte, în 2013, pe prima publicând-o în adolescență, treptat a început să mi se ia de scris. De ce? Sunt niște explicații de altfel foarte omenești.

Atunci când a venit vremea să-mi plătească prima tranșă din drepturile de autor pentru Aventurile lui Riki, directoarea editurii Curtea Veche, Iren Arsene, mi-a spus: „nici nu se pune problema”, cu subiect și predicat, în scris. Motivul: trebuia plătită tipografia. Ca și cum era treaba mea, a autorului care deja plătise fiecare milimetru pătrat din ilustrație și scrisese cartea. Trebuia să suport acum și costurile de tipografie.

Vorbesc serios, este vorba despre o editură mare, despre Curtea Veche, nu despre Pic și Poc Publishing. Editura aia care, pe lângă o grămadă de titluri excelente, scoate toate cărțile Casei Regale, participă la toate reuniunile Casei Regale și i-a mai scos și cartea lui Marian Godină. Îmi venea să-l întreb la lansare dacă el crede că-și va primi banii din drepturile de autor, dar n-am vrut să-i stric inima omului. Poate și i-a primit, habar n-am. Când am auzit-o pe Iren Arsene spunând la lansarea lui Godină că poeziile lui nu-s cine știe ce, n-a zis chiar așa, dar din vorbele bine alese, aia reieșea și că ei au încercat să-l convingă să nu le publice, mi s-a făcut rău la stomac. Editura publica o carte despre el, polițistul care scrie pe Facebook și îi trimisese poezii unei iubite, ăla era subiectul. Versurile, proaste de altfel, făceau parte din povestea lui de dragoste. Dar el nu publica o carte de versuri, ci o carte despre el, omul. Dar te apuci la o lansare să zici treaba asta?

La lansarea lui Riki
La lansarea lui Riki

Cărți în loc de bani. De-ale mele, nici măcar de-ale altora

Am făcut paranteza asta și văd că mă lungesc cu Curtea Veche… nu mi-a trecut și nu-mi va trece vreodată umilința simțita din pricina oamenilor ăstora care mi-au spus că nu se vânduse cartea. Deci nu-mi puteau plăti drepturile… adică cum? Dacă rapotul lor de vânzări arăta că vânduseră cam o treime din tirajul de 1500 de exemplare, și asta în luni de vară când lumea nu cumpără cărți, eu aveam 10% din prețul cărții fără TVA, niște bănuți trebuiau să-mi dea. Ei bine, mi-au dat ce a scris ăla pe plăcuța de înmatriculare la adresa PSD-ului. Mi-au reproșat că eu nu am făcut destule să-mi vând cartea. Că am promis că fac evenimente în lanțul de hipermarketuri pentru care lucram și nu am făcut. Păi mi-au publicat cartea la începutul verii, iar în vacanța școlară bate vântul prin București. Lumea e la munte, la mare, nu vine într-un hipermarket cu copii să le citesc eu povești. M-am apucat de evenimente în toamnă, cu puțin înainte ca editura să refuze să-și onoreze contractul. Am făcut patru evenimente până la urmă, în patru hipermarketuri și asta pentru că era vorba de cartea mea, nu a altuia și pentru că le promisesem colegilor mei că voi citi la atelierele lor de copii. Orice am făcut pentru promovare, cât am fost sub contract și după, am făcut pe banii mei. Inclusiv mers la târguri de carte dintre care unul la Cluj.

Când eu am zis ok, așa nu se poate lucra, editura mi-a replicat că-mi dă cărți de-ale mele în loc de bani calculând ca și cum s-ar fi vândut tot tirajul… au fost generoși. Evident, la prețul ala de 10% din copertă fără TVA, adică prețul pieței în ceea ce privește drepturile de autor. Așa că am luat niște pachete de cărți. M-am dus într-o zi la ei, după ce plânsesem bine înainte de umilință, nu numai o dată. M-am dus cu mașina mea mică și am încărcat pachetele de cărți. Îmi amintesc și acum cât de oribil m-am simțit pe holurile alea unde cu câteva luni înainte mersesem cu Riki care, înger cum e, se lăsa mângâiat de toată lume. Ce plină de speranțe eram… deși îmi pâlpâia în cap un beculeț roșu pentru că până să iasă cartea mea, cel puțin trei oameni din editură mi-au spus că în România scriitorii nu câștigă bani și sunt plătiți în cărți proprii. Potrivit acestor persoane din editură, sunt câțiva, până în 5, care trăiesc din banii de pe cărți, în rest, după cum am spus, primesc drept plată – hârtie scrisă nu cu o sumă de bani, oricât de mică, ci cu propriile lor vorbe. M-am gândit că scriitorii aia sunt niște proști, nu se poate să nu iei ceva bani pe ceea ce scrii, iar eu o să vând cărți căcălău, se vor traduce, voi face jucării cu Riki etc etc etc, cum știu eu că trebuie dezvoltat un business.

Așa s-a încheiat colaborarea mea cu Curtea Veche, marea editură uimită și ea când, la câteva luni după ia-ți cărțile și lasă-ne – nu citez exact, m-a anunțat că fusese nominalizată cartea cu Riki la Gala Bun de Tipar, secțiunea Cea mai bună carte de copii din România. Deci nu era așa de proasta, ha?

Iar eu știam că nu era așa de proastă, am câștigat ani la rând primele premii la poezie, proză, teatru la concursul pentru scriitori Tinere condeie, un fel de Olimpiadă a scriitorilor încă elevi. Dar când te fitue Curtea Veche și îți spune că nu a vândut destul, cazi nițel în cur.

Cum se plâng editurile că n-au bani, dar sunt pe profit

Discuțiile mele cu această editură au continuat până când le-am trimis notificări avocățești cerându-le să-mi spună câte cărți mai au în stoc și unde le-au distribuit. Până la aceste notificări, mi-au dat rapoarte din care nu iesea logic ce și cum vânduseră. Apoi tot directoarea editurii mi-a spus că mai au în stoc câteva. Și cartea e în continuare la vânzare, după acele câteva, de vreo trei ani. Este imposibil să-i verifici dacă nu-i dai în judecată. Tot spun că fac și asta, dar, vedeți voi, din ceva trebuie să trăiesc și eu și am mai avut de reglat și alte povești, la fel de abracadabrante, cu statul. În țara asta merge cu datul în judecată. Care costă… deși am plătit cheltuieli de judecată și niște amenzi în vreo trei dosare, încă nu mi-am recăpătat banii.. Și aici e vorba de ani. Ani în care eu trebuie să mănânc și să respir.

În timp ce lunile treceau iar eu mă scârbeam de cărți, am aflat cam cum merge treaba în industria sau lumea asta: editurile nu-și plătesc autorii sau și-i plătesc în cărți proprii, nu-și plătesc traducătorii și mint la tiraj. Dar fac târguri de carte magnifice, dacă nu te duci și pe acolo esti un necitit, editorii dau interviuri în care se plâng mereu că românii nu citesc și că statul nu face nimic să suțină cultura. Uite ce greu o duc ei… dar dacă îi cauți pe site-ul Ministetului de Finanțe, toți sunt pe profit. Măi să fie…

Eu am auzit de o singură editură, de la o fată pe care o cunosc, care plătește drepturi de autor fără drame avocățești. E o editură mică. Or mai fi și altele, că doar nu cunosc eu toți scriitorii, dar de editurile mari, alea foarte mari care vă vin în cap, am auzit numai povești ca a mea. Plus edituri care fură texte din autori români sau străini fără să anunțe pe nimeni că au folosit cuvintele omului ăluia.

In brate la Ana, langa Bunica
Lansarea versiunii bilingve

Și m-am bătut cu pumnii în piept: fac eu singură!

Când povestesc asta, oamenii se uită la mine ca la stele verzi. O fi luat-o Ana razna? Cine știe, la cât de scârbită sunt, nu e exclus. Dar adevărul tot îl spun. Știți, la piață e mai greu să furi decât în industria cărții. La piață te cam prinzi dacă tarabagiul ți-a pus în pungă 5 kile de cartofi sau 10. În industria cărții, odată ce o editură ți-a scos creația, este imposibil să știi câte exemplare a vândut.

Așa că ce am făcut eu? M-am bătut cu pumnii în piept și am zis: las că fac eu! E, dracia dracului, cât de greu o fi? Și cum nu mai sunt corporatistă, am luat niște proiecte doar ca să nu mor de foame, și m-am apucat de treabă: am dat cartea la tradus în franceză, am plătit mai multă ilustrație că mi se părea puțină. By the way, nu-mi place stilul decis de Curtea Veche, dar a trebuit să-l păstrez că na, de unde altă ilustrație… Mă gândesc că mare tupeu să ai să decizi tu pe ilustrația pe care o plătește autorul, dar atunci eram bucuroasă că o editură mare îl publică pe Riki, așa că am închis ochii.

Am găsit cu chiu cu vai un corector pe franceză. Dacă vă pune păcatul să faceți ca mine, vă spun că e cumplit de greu să găsești un corector nativ în România care să nu lase duiumul de greșeli așa încât tu să fii nevoit să retipărești. Da, da. Oui, oui, prima carte scoasă de mine, sub brandul Riki&Friends a trebuit retipărită că era plină ochi de greșeli la textul în franceză.

Și cum m-am împușcat în picior

Când am aflat, n-am vorbit două zile. Mă gândeam la ce-or crede toți francezii despre rahatul meu de carte plin de greșeli. Ei bine, francezii de la Institutul Francez m-au felicitat și m-au ajutat să recorectez. Și acum îmi reproșez că eu nu am mai citit textul final, dar când delegi, delegi. Și am republicat. De distribuit, o distribui la Librăria Franceză Kyralina și pe propriul meu site. Nu mă întrebați dacă sunt foarte bogată că nu sunt. Munca de vânzare e cea care mă enervează cel mai mult… Îmi place să fac acțiuni de promovare, dar când trebuie să fac și operațiuni de vânzare pură, mă enervez. Și nu fac.. Poate și pentru că lanțurile de librării iau ticălos de mulți bani din prețul de copertă. Adică 45-50%. Ca să nu mai spun că un lanț mare și foarte fancy ia și 80%. Ați auzit bine, pardon, ați citit bine, optzeci la sută din prețul unei cărți. Mi-a spus treaba asta un alt autor al cărui nume va rămâne la mine. Plângeam în ziua aceea și am sunat acest autor să văd cum îi merge. Când mi-a zis cifra aceasta, nu am mai plâns. M-am blocat…

Observați că spun deseori că plâng. Ce să fac? Sunt om și eu și când sunt furioasă, adesea, plâng de nervi. Și de umilință.

Facebook m-a învățat că Moș Crăciun există și că Zuckerberg nu fură

Așadar în ultimii ani, asta am făcut, m-am ocupat de propria-mi actitate publicistică… Ha ha ha. Singură. Ha ha ha. Fă promovare în școli, pe net, scrie, postează, printează, vinde, numără, fă facturi, promovează și iar promovează. La început mi se părea ok toată treaba asta. Până când Facebook-ul, principalul meu canal de promovare și vânzare, s-a hotărât să… trag aer în piept. Să FURE! Adică să raporteze mult mai multe vizualizări decât erau în realitate. Aveam mai multe produse în jurul poveștilor cu animale, precum tricouri pictate cu mutrița blănosului. De la o lună la alta m-am prins că nu mai vindeam tricouri de exemplu. Astea se cereau foarte tare, trebuia să opresc campania de promovare că nu aveam timp să le fac. Și la un moment dat nu a mai venit nici o comandă. Mă nene, nici una. Caută, întreabă, vezi, analizează… până când mă învață un tip din online să postez pe youtube, să trag apoi linkul printr-o platformă care numără vizualizări. Rezultatul: filmulețul avea pe youtube 25 de vizualizări (numărase mai multe de-ale mele), pe platforma cu pricina – 18 iar pe Facebook – 1480. Și pe 1480 mi-au luat banii. I-am scris lui Mark, am vorbit cu Facebook la telefon, m-au sunat de la nus ce Call Center. Nu s-a întâmplat nimic, nici acum nu am plătit factura aia, de nervi. Am făcut un alt cont, cu un alt card și mult mai puțină promovare.  La câteva luni după asta, Facebook a recunoscut că are o eroare la motoarele de numărare, dar numai în ceea ce privește posturile puse fără bani. Ha ha ha ha. Și Moș Crăciun există.

După ce am constatat eu, ușor ușor că lucrurile stagnează, am început să mă enervez pe blog. Nu-l deschid cu zilele… nu vreau să mă uit la cărți. Mintea migrează la altceva de câte ori trebuie să fac ceva legat de scris. De exemplu, am descoperit tot felul de tehnici de realizare a unor obiecte de decor. Casa mea arată minunat, acum sunt pe cale să fac un blat de masă pentru sora mea, iar vraful de cărți de pe scări este la fel de mare ca acum o lună. Și ca acum două luni. Și ca acum trei luni.

Sorry că vă spulber o iluzie

Astăzi vroiam să scriu un text despre Riki și accidentul de mașină… dar până să trag aer în piept, mi-au venit toate astea în cap și mi-au ars umplut circuitele de fum. Și am zis că nu mai tac. Povestesc… habar n-am ce-o să se întâmple dacă v-am spus și vouă. Vă spulber poate o iluzie că în lumea cărții viața este una … respectuoasă, plină de oameni cinstiți și talentați. Talentați sunt, dar aia care trebuie să vândă munca oamenilor talentați numai cinstiți nu sunt.

 

 

Ana Maria Florea Harrison

Post scris de Ana

Ana este jurnalistă și scriitoare, autoarea cărții de copii  Aventurile lui Riki, nominalizată la categoria Cea mai bună carte pentru copii la Gala Bun de Tipar-2014, principala competiție literara a industriei românești de carte. 

Alături de Ana, pe acest blog mai scriu cățeii Riki, Pici, Bobi și motanul Thomas.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *